Come da antica tradizione dopo il funerale al Carnevale, lo scorso anno ho voluto riportare i miei ricordi dell’infanzia in merito al rituale, con una mia riflessione finale sulla Quaresima, senza tralasciare di descrivere la quarantana. Questo il risultato.
Lucera, 13 Febbraio 2016 Autore: Gabriele Patruno (Lucera)
Doppe tande arrunzate, è sckattate Carnuuale,
arravugghjate nd’a nu lenzúle mo’ ce fanne u funerale,
carrijate a spalle sópe a ‘na bbarrèlle
stanne ascennènne p’a stradèlle
tutt’anzime mbrecessióne
nissciúne se pèrde ‘sta funzióne.
Passate u timbe de masckuere e ggioje
mo’vace a ffenèssce dinde a fanóje,
chiagne Quarèseme, védeve addulurate
che tutte i cummare che l’ànne accumbagnate.
Da dumane se cagne cumburtamènde,
e pe nen ce ne fà scurdà stace n’avvertemènde:
a ógn’e strade, appéne vute u pendóne
nu fíle terate tra bbalecóne e bbalecóne
e ammizze, appése ‘na Quarandáne
p‘avvesarce che Pasque nenn’éje lundane.
Maccatúre ngape, vèste chi pèzze e sotte nu purtuualle,
‘na penna janghe e sséje néreve nfelzate nd’a sta palle;
quiste éje u tímbe che nen piace a nnissciúne:
preghíre, lemosene e quacche ddeggiúne.
Ma si ce críde a sti pendemínde
falle addavaramènde senza lamínde.
Nen facènne cúm’e nu sebbùleche janghijate
vermenúse da dinde e da fóre mbellettate.